Editura Nemira organizează un nou concurs: “Care este genul tău de… suspans?”
Ei bine, pe ăsta l-am ratat, cum s-ar spune, din start. Fiindcă pentru mine cărţile se împart în numai două categorii: cărţi care îmi plac şi cărţi care nu-mi plac. Cât despre ceea ce se încadrează de obicei sub denumirea generică de romane de suspans – de obicei nu citesc aşa ceva decât dacă n-am nimic mai bun de făcut
Nu citesc, dar traduc
Pentru Nemira am tradus cinci, iar pentru RAO – vreo opt cărţi încadrate în mai sus-pomenitul gen. Pentru că, deh, clientul nostru, stăpânul nostru. Plăteşte – traduc, dacă sunt în stare. Şi, după ce am tradus Codul Onoarei, care m-a plictisit de moarte (am tras de mine cu ghearele şi cu dinţii ca s-o termin la timp şi, la recitire, am întors pe dos cel puţin jumătate dintre frazele lungi şi întortocheate ale lui Jack Whyte), cred că sunt în stare să traduc orice
Dar, ca să mă delectez cu adevărat, îmi place să citesc mai ales romane SF&F şi romane istorice. (Să nu-mi spuneţi că şi Codul Onoarei se poate încadra în categoria celor din urmă. Aşa e, dar nu-i pe gustul meu. Autorul vrea să spună prea multe şi nu face faţă, le lasă în suspans sau scapă de ele expediindu-le telegrafic.) Vreau să citesc despre viitor sau despre trecut, sau măcar despre o lume paralelă. Prezentul nu mă pasionează ca lectură, pe ăsta îl trăiesc 
Cât despre horror, îmi place dacă e scris de Serge Brussolo sau Stephen King
Bineînţeles că se mai întâmplă să citesc şi altceva şi se mai întâmplă să-mi şi placă. Exemplul care-mi vine acum în minte este O Pisică, Un Bărbat şi Două Femei (Jun’ichiro Tanizaki).
Revenind la concurs, le doresc succes tuturor participanţilor! Dar n-o să le citesc lucrările – nici genul ăsta de scriere nu e pe gustul meu
COMPLETARE ULTERIOARĂ:
Sunt datoare să spun că nu-mi pot da seama cum pare Codul Onoarei când îl citeşti, ca să zic aşa, normal, nu cu încetinitorul, cum am făcut-o eu, traducându-l. Nu vreau să-ndemn pe nimeni să nu-l citească. La urma urmei, gusturile diferă, iar, dincolo de acţiune, cartea redă fragmente interesante din fresca epocii şi creionează un portret realist al lui Richard Inimă de Leu – fără nimic din nimbul romantic pe care i-l atribuie diverse romane de aventuri pe care eu una le-am citit în adolescenţă (Ivanhoe, Robin Hood). Cât despre traducere, zic eu că, în final, am reuşit s-o fac să sune… omeneşte – şi presupun (n-am citit versiunea tipărită
) că redactora (Nicoleta Ghement) mi-a corectat scăpările/greşelile inerente
.