Consolare

Am ajuns la concluzia că, după toate probabilităţile, povestirile mele nu vor ajunge niciodată să fie adunate într-un volum care să vadă lumina tiparului. Aşa că, în chip de consolare , am modificat pagina acestui blog care le era dedicată – în sensul că le-am înşirat pe toate (toate cele scoase în lume pe câte undeva) cu link-uri către cele postate pe Internet.  Fiindcă aşa mi s-a năzărit

Vreau o felie!

Nu sărbătoresc nimic şi nu ştiu de unde a fost luată poza asta (am primit-o prin e-mail, alături de altele aşijderea), dar aş mânca măcar o felie… O felie maaare, maaare de tooot…

Păcatul lăcomiei pare să fie cel mai greu de evitat!

Se întâmplă din nou…

Se întâmplă, din nou, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult. Îmi apare o altă povestire pe hârtie, în cuprinsul unei antologii. Ştirea e oficială, oferită, zic eu, de cea mai demnă de încredere sursă – în această privinţă, evident.

E una dintre puţinele mele povestiri scrise în mileniul III. Pentru că în mileniul II m-am străduit să fiu scriitoare, iar în mileniul III am reuşit să fiu traducătoare

Oare faptul că viaţa noastră acoperă hotarul dintre două milenii e un privilegiu?

* * *

ACTUALIZARE (05.11.2005): Antologia vine la Gaudeamus!

M-am ţicnit

M-am ţicnit, nu ştiu dacă definitiv şi irevocabil – dar şanse există.

Cu alte cuvinte, sufăr de o formă de blogomanie acută, cu tendinţe de cronicizare. În dreapta se poate vedea ultimul simptom al bolii   Obiectul nu dă pe-afară de vizitatori (dimpotrivă – dar să nu mai spuneţi nimănui!), însă pe mine mă ajută să-mi irosesc mai mult timp, ceea ce e mare lucru, nu-i aşa?

…

Mai grav e că se întrevede o altă criză (deja anunţată, după cum se poate observa – tot în dreapta) şi, dacă nu reuşesc s-o sugrum înainte de a ieşi din găoace, am de gând să anunţ şi momentul declanşării, fiindcă, dacă o fi să fie, n-o să poată exista decât dacă va reuşi să atragă câţiva cititori fideli.

Cam asta ar fi. Dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut, îmi puteţi ura, după plac, „însănătoşire grabnică” sau – cum să-i zic eu? – „boală cu folos”.

Răspuns “necurat” şi versificat

“Ce credeţi că face Diavolul în acest moment?”

Aceasta e întrebarea, pusă pe blogul editurii Nemira. Răspunsul meu a ieşit în versuri, mai mult sau mai puţin proaste, pur şi simplu fiiindcă aşa mi s-a năzărit. N-aş zice că sunt încântată de rezultat, dar, fiindcă şi-a vârât dracu coada şi am scris cele ce urmează în loc să-mi văd de tradus, le şi pun aici, măcar să ştiu de ce-am pierdut vremea!

Capriciu?

În seara asta mi s-a năzărit să scriu un roman. Fantastic. Despre un castel din vârf de munte, cu turle semeţe şi sumbre înălţându-se deasupra norilor. Asta e tot ce ştiu. Nu ştiu care e povestea, nu ştiu al cui e castelul.  Poate că firul istorisirii o să înceapă să mi se depene  în minte. Mă gîndesc că ar fi interesant să conturez totul punându-mi întrebări şi dând primul răspuns care îmi trece prin gând. O întrebare pe zi, sau, mai degrabă, câte o întrebare în fiecare noapte. Întrebarea de la miezul nopţii Prima va fi: Al cui e castelul? Şi poate ar trebui să scriu deja prima frază. Dar nu acum. La miezul nopţii

ERATĂ:

Ba nu, întrebarea de la miezul nopţii va fi alta. Pentru că la asta ştiu deja răspusul: castelul e al vrăjitoarei Pia!!!

Idei Înghesuite

Pe vremuri notam într-un caiet citate din cărţi. Câte o frază care îmi mergea la suflet. Acum m-am gândit să le scriu într-un blog, alături de proverbe, aforisme, expresii celebre… bancuri… şi aşa mai departe.
La acestea o să adaug o parte dintre ideile şi gândurile mele – sub formă de haiku, microtexte, versuri, poate epigrame… şi ce-o mai fi să fie. Totul în cât mai puţine cuvinte. Şi, apropo de lipsa cuvintelor, s-ar putea să apară şi câte o fotografie grăitoare, care să nu aibă nevoie de nici o explicaţie. Dacă vă interesează astfel de lucruri, atunci… lectură plăcută! O să găsiţi câte ceva nou în fiecare zi!

Amintiri – versurile unchiului meu (2)

Am multe versuri de-ale lui – după cum se vede Sunt dactografiate pe un soi de foiţă (nu ştiu care e denumirea exactă a acestui soi de hârtie) şi legate (hardcover ). Şi le-a “tipărit” şi el cum a putut…

 

Ceea ce urmează e un început de poveste:

Amintiri – versurile unchiului meu (1)

Eu ştiu că a iubi înseamnă
Să rupi din suflet şi să dai…

Mi-au plăcut întotdeauna versurile astea. Sunt dintr-o poezie nepublicată, scrisă de un unchi de-al meu. N-a publicat nimic. Îi plăcea să scrie epopei (Getica, Daciada…). Nici o editură n-a fost dornică să publice aşa ceva. Mie mi-a trecut la un moment dat prin gând să i le transpun în proză, dar n-aveau cine ştie ce acţiune – ar fi trebuit să pun prea mult de la mine – aşa că am renunţat…

O nouă jucărie

Am descoperit o întrebuinţare distractivă pentru Twitter. E un instrument numai bun pentru compunerea microtextelor, nu trebuie să te stresezi numărând cele 140 de caractere. Nu vreau să spun că mi-ar ieşi mie cine ştie ce microtexte! Distracţia contează! Exact aşa cum stă treaba, în ceea ce mă priveşte, şi cu haiku!