Cele de mai jos ar fi trebuit să fie un comentariu pe blogul Lorenei Lupu, căreia i-a spus un copilaş „Săru’ mââââna”, dăruindu-i o clipă de nefericire. Numai că m-am lungit şi am divagat, drept care m-am gândit că e mai bine să-mi scriu “comentariul” aici:
Eu am avut parte de „nefericirea” adusă în discuţie la 16 (sau 17) ani. Un puşti care nu ştia bine unde locuieşte prietenul lui a sunat la uşă şi, după ce i-am deschis, mi s-a adresat respectuos: “Săru’ mâna, tanti, Relu-i acasă?”
Dar mi-am scos pârleala în vara asta, într-un autobuz din Bucureşti, când m-a întrebat un tip: “Coborâţi, domnişoară?” E drept că nu mă văzuse decât din spate, dar cred că se observă şi din avion că am părul cărunt 
Şi nici nu s-ar putea spune că sintagma “din spate liceu, din faţă muzeu” i s-ar potrivi spatelui meu! Sau oi fi arătând a domnişoară bătrână? 
S-ar putea să fi fost şi din cauza vocii – vorbeam cu cineva; şi după glas sunt luată uneori drept copil. Din când în când sună la uşă câte un cerşetor, sau vânzător ambulant, sau sectant, etc, eu întreb „Cine e?”, fără să mă ostenesc să-i deschid, iar cel de afară îmi răspunde tot cu o întrebare: „Mămica-i acasă?” Caz în care rostesc un „Nu” cât se poate de sincer şi omul îşi vede imediat de drum 
Beau cafea în fiecare zi. Una. Mare, slabă şi dulce. Sorb din ea pe îndelete, vreme de mai multe ceasuri.
