Solidaritate de breaslă

Cutreierând eu, vorba românului”, din link în link , dădui de dimineaţă, colea, peste o chestie care mă călcă pe nervi:

Pe de altă parte, constat că Mircea Pricăjan s-a tâmpit. Cetiţi aicea în Străinul. Cică: «Luna trecută am intrat în cea de-a şaptea decadă a vieţii mele.» Deceniu, boule, deceniu! (Deşi povestirea este din 2002, poate între timp omul o fi învăţat şi româneşte…)

Cum în locul respectiv comentariile erau închise, ţin să atrag aici atenţia autorului articolului în cauză, subliniind că, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre şi cu invective, ar fi cazul să aruncăm priviri prin dicţionare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit că al doilea sens al cuvântului decadă este deceniu.

Sictir!

“Buna ziua. Acesta este un mesaj înregistrat din partea Partidului Democrat Liberal. Dacă doriţi să-l ascultaţi, apăsaţi tasta 1. Dacă nu, vă rugăm să închideţi şi să ne scuzaţi pentru deranj.”

Ei bine, NU. NU VĂ SCUZ. Cine vă dă dreptul să-mi tulburaţi liniştea cu ţârâitul telefonului? Poate dormeam, poate ascultam muzică, poate mă uitam la o emisiune TV interesantă, poate eram absorbită de lectura unei cărţi, poate eram la budă… Cine vă dă dreptul să intraţi în casa mea cu porcăria voastră de campanie electorală? Aţi găsit ceva mai bun decât maşinile cu megafoane care umblă pe străzi? Ce caută mesajul vostru înregistrat în apartamentul meu? Sictir!

Oameni şi câini

Cineva a abandonat trei căţeluşi în faţa blocului nostru (faţa fiind de fapt spate – cred că e singurul bloc de pe bulevard care n-are intrare decât pe din dos ). Dimineaţă, când i-a văzut Gherasim, erau trei. Acum, când am coborât eu cu gunoiul, erau numai doi. Un suflet milostiv le-a pus o cutie de carton, aşezată pe verticală, ca o cuşcă, alături de pubele. Şi un castronel, în care se pare că au avut pâine muiată în lapte. Stăteau acolo, două ghemotoace de blană înfrigurate, înghesuite unul într-altul. Poate sună patetic, dar mi s-a frânt inima. Ce poţi face pentru ei, mai mult decât să le dai mâncare, când stai într-un apartament de bloc care adăposteşte deja o pisică? Şi ce suflet trebuie să ai ca să laşi în voia sorţii nişte animăluţe neajutorate? Dacă ai căţea sau pisică şi n-ai nevoie de puii ei, nu sărăceşti ducând-o la un veterinar, s-o castreze. Şi cred că e mai omenos să faci asta în loc să arunci pe te miri unde mai multe rânduri de pui amărâţi..

Se spune “câinos la suflet”, sau “inimă de câine”… Dar câinii nu-şi abandonează stăpânii. Stăpânii îşi abandonează câinii bătrânii sau bolnavi, sau le aruncă puii… După ce te-a slujit o viaţă-ntreagă, oare bietul câine nu merită nici măcar să moară de bătrâneţe în curtea ta? De ce trebuie să-l aduci în oraş şi să-l părăseşti printre blocuri?

“Din bucata mea de pâine,
Am hrănit un om ş-un câine;
Câinele mă recunoaşte,
Omul nu mă mai cunoaşte…”

Habar n-am nici de unde ştiu versurile astea, nici dacă le-am redat cu exactitate… Dar e atâta adevăr în ele…

* * *

Completare (25 octombrie)

Căţeluşii au dispărut. A dispărut şi cutia de carton, şi castronelul… Nu ştiu ce s-a-ntâmplat, nu pot decât să sper că s-a terminat cu bine…

Of, of, of şi văleleu…

Unii ne avertizează că:

“Mai mult, informatia prea detaliata si nerelevanta pentru jobul la care aplici este un alt impediment in obtinerea interviului de angajare.”

Sfatul e bun, după ce reuşeşti să pricepi ce vrea să spună

După umila mea părere, jobul la care aplici (o expresie care mă zgârie cumplit pe ochi şi pe urechi) se traduce în limba noastră maternă prin postul pe care îl soliciţi.

Conform dicţionarului englez-român:
apply for = a se adresa pentru; a cere, a solicita, a dori (cu ac.)

Iar conform dicţionarului englez-englez:
apply = ask (for something) ["He applied for a leave of absence"; "She applied for college"; "apply for a job"]

P.S. Decât să vorbim în halul ăsta, mai bine am adopta engleza ca limbă naţională – şi cu asta basta

COMPLETARE ULTERIOARĂ:

Asta-mi aduce aminte de un banc vechi, de pe vremea când era la modă să ne pocim limba cu diverse franţuzisme:

O cucoană snoabă a dat telefon la un hotel ca să-i rezerve soţului o cameră şi, fiindcă venise toamna şi începea să se lase frigul, a specificat că vrea “o cameră şofată” (chauffer=a încălzi, dacă se întâmplă să nu ştiţi limba franceză). Sărmanul hotelier din provincie nu o ştia, aşa că l-a aşteptat pe domnul din Bucureşti cu o cameră ş-o fată…

Dacă n-ai bătrâni să NU îi cumperi!

“Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi”… N-am fost niciodată sigură că e aşa, dar tocmai sunt pe cale să mă conving că e taman pe dos. Acum n-am nici timp, nici chef să scriu despre balamucul stârnit de mătuşa Pia. Dar cred că-i de ajuns pentru o telenovelă cu sute şi sute de episoade – sau pentru o trilogie!

The hidden side of the… veronicisme@gmail.com

Se pare că mi-am făcut un pustiu de bine punând adresa asta aici. Cred c-a fost luată în colimator de toate pseudo-loteriile din world wide web – până acum am câştigat la vreo zece!  (Da gmail a fost de treabă, a dus mesajele la spam-uri. Thanks!)

Aştept cu interes şi restul câştigurilor, măcar aşa s-ajung şi io multimiliardară!

Amintiri despre Nemira (completare)

În primul rând, ţin să-i mulţumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit prilejul de a-mi depăna amintirile şi să-i felicit încă o dată pe câştigători. Mărturisesc că nu am citit toate poveştile intrate  în concurs, dar, din ce-am citit, mi-au plăcut foarte mult şi cel mai mult istorisirile semnate de Balin Feri şi de Adinab – motiv pentru care m-am bucurat când i-am descoperit pe amândoi pe lista premianţilor.

În paranteză fie spus, amintirea Adinei m-a făcut să mă gândesc că eu am avut, din acest punct de vedere, o copilărie extraordinar de frumoasă.  Cărţile erau ieftine şi, în plus, mama lucra la Biblioteca Centrală Universitară. Putea să-mi aducă (bineînţeles, cu împrumut), orice carte mi-aş fi dorit. Spunea că primeau tot ce se tipărea în ţară, inclusiv etichetele pentru borcane

În al doilea rând, mi-am dat seama că, scriind despre cele trei cărţi care au avut, pentru mine, semnificaţii deosebite, am omis câteva amănunte, pe care am acum chef să le povestesc. Aşadar:

“Mămica-i acasă?”

Cele de mai jos ar fi trebuit să fie un comentariu pe blogul Lorenei Lupu, căreia i-a spus un copilaş „Săru’ mââââna”, dăruindu-i o clipă de nefericire. Numai că m-am lungit şi am divagat, drept care m-am gândit că e mai bine să-mi scriu “comentariul” aici:

Eu am avut parte de „nefericirea” adusă în discuţie la 16 (sau 17) ani. Un puşti care nu ştia bine unde locuieşte prietenul lui a sunat la uşă şi, după ce i-am deschis, mi s-a adresat respectuos: “Săru’ mâna, tanti, Relu-i acasă?”

Dar mi-am scos pârleala în vara asta, într-un autobuz din Bucureşti, când m-a întrebat un tip: “Coborâţi, domnişoară?” E drept că nu mă văzuse decât din spate, dar cred că se observă şi din avion că am părul cărunt  Şi nici nu s-ar putea spune că sintagma “din spate liceu, din faţă muzeu” i s-ar potrivi spatelui meu!  Sau oi fi arătând a domnişoară bătrână?

S-ar putea să fi fost şi din cauza vocii – vorbeam cu cineva;  şi după glas sunt luată uneori drept copil. Din când în când sună la uşă câte un cerşetor, sau vânzător ambulant, sau sectant, etc, eu întreb „Cine e?”, fără să mă ostenesc să-i deschid, iar cel de afară îmi răspunde tot cu o întrebare: „Mămica-i acasă?” Caz în care rostesc un „Nu” cât se poate de sincer şi omul îşi vede imediat de drum

Inechitate

I’m translating Catching Fire; my cat is catching a nap…

Adică, în traducere literară, eu trag din greu la tradus, iar motănilă trage un pui de somn…

Sau, ca o altă variantă, fiecare prinde ce poate!  

De ce?

De ce trebuie să ne conducem rudele la altar – sau la groapă –  în urlete stridente şi prelungi de claxoane?

E atât de greu de priceput – şi de acceptat – că nimeni nu e stăpânul oraşului? Şi, cu atât mai puţin, buricul pământului?!