Întoarcerea Vrăjitorului – 4 (poveste cu 12 cuvinte impuse inclusă în al douăzeci şi nouălea episod din elucubraţia cu 12 zombi)

Mda… Dar aveam nevoie de el. Cum altfel aş fi putut să mă-ntorc acasă? E drept, existau pantofii de argint. Eram sigur că se aflau în traista cea burduşită, pe care o căra, cu deosebită grijă, o maimuţă boccie, care clipea des, pesemne deranjată de lumina solară. Dar nu-i puteam folosi, ca Dorothea, pentru simplul motiv că, după estimarea pe care o făcusem la vreme de beţie, dar de a cărei corectitudine nu mă îndoiam, acele vechituri excepţional de  bine conservate erau, cel mult, mărimea treizeci şi şapte – iar eu purtam patruzeci şi trei!

Şi voiam să mă întorc, neapărat, în apartamentul meu de la etajul nouă – unde, e drept, Raluca nu era…. Dar putea oricând să apară!

- Înhaţă-l pe boşorog! Acum! i-am ordonat pipernicitei. Şi ea a reuşit să-l înşface exact în clipa în care călcâiul lui atingea vârful urechii celui mai înalt dintre kalidahi – care-l privea bizar de placid.

- Boneta aia o să ajungă şi la mine, şi atunci o să plătiţi fiindcă aţi încercat să-mi faceţi de petrecanie, a bombănit Oz, în loc de mulţumesc, odată ce s-a văzut reinstalat pe braţele maimuţelor.

Şi şi-a şters, grăbit, o lacrimă de furie, prelinsă pe bărbie.

- Acum s-ar cuveni să-i facem noi vânt, a mârâit una dintre ele.

- V-am cerut să ne duceţi pe amândoi în Oraşul Smaragdelor! Adică şi pe mine şi pe paranoicul ăsta! m-am răţoit, încruntat. Ce, dorinţa mea nu vă mai e lege? Sau vreţi să vă ajungă blestemul lui Gay…, ăăă, Gaya…?

- Gayelette o chema pe afurisita care ne-a legat de bonetă, m-a ajutat pipernicita. Era năbădăioasă, şi îngâmfată. Rea ca un câine turbat. Şi nu ştia de loc de glumă… Da’ ce-i aia paranoic? Aşa li se spune, în ţara ta, vrăjitorilor neisprăviţi şi nerecunoscători? Şi cu miros fetid… Oare s-o fi scăpat pe el de frică?

Lui Oz i s-au bulbucat ochii şi obrajii i-au devenit stacojii. A dat să zică ceva, dar i-am făcut semn să tacă. Bineînţeles că nu m-a ascultat, dar, din cauza furiei, n-a reuşit decât să scoată, în salturi, câteva sunete piţigăiate.

- Terminaţi cu prostiile! Toţi! m-am răstit din nou. Nu mai vreau să aud decât povestea despre Sperie Ciori! Vreau să ştiu de ce s-a lepădat de creieri şi de putere…

- Pentru că Sperietoare rimează cu abandonare, a reuşit să mârâie Oz, regăsindu-şi graiul.

Eu am continuat fără să-i dau atenţie.

- Vreau să ştiu şi de ce – şi cum – au  vrut unii să-i facă de petrecanie…

- E o curiozitate îndreptăţită, a decretat căpetenia. Aşadar, stăpâne, preţ de vreo două luni, până prin septembrie, toată suflarea din Oraşul Smaragdelor a părut să fie mulţumită de cârmuitorul de paie. Şi el a părut să fie mulţumit de toată suflarea. Pe urmă n-a avut de lucru şi a început să se preumble pe străzi, prin pieţe şi prin prăvălii, să vadă cu ochii lui, cei atât de măiestrit pictaţi, cum îi trăiesc supuşii – în ce case locuiesc, cât plătesc chirie, cât îi costă mâncarea pentru o zi, ce învaţă copiii la şcoală, unde se duc banii din dări şi cei din visterie, cum se judecă fărădelegile, ce se întâmplă prin închisori, cu ce zoaie se hrănesc amărâţii din aziluri, dacă în spitale sunt destule paturi şi, nu în ultimul rând, cum îşi petrec vremea dregătorii… Şi, fiind mult prea înţelept – capul îi arăta ca un arici, într-atât îi ieşiseră ascuţişurile minţii în afară –, a descoperit, fără nici o caznă, sumedenie de furtişaguri şi de înşelăciuni săvârşite tocmai de oamenii săi de încredere, moşteniţi de la înaintaşul lui, vrăjitorul aici de faţă, care nu fusese nemulţumit de ei niciodată. S-a cam mâniat Sperie Ciori, i-a adunat pe toţi, i-a ocărât cum se cuvine, ei şi-au cerut, umili, iertare, şi el nu i-a pedepsit, având credinţa că acea muştruluială zdravănă îi adusese pe calea cea dreaptă. Ei, dar aceeaşi minte ascuţită l-a ajutat să descopere, după numai încă o lună, cât de amarnic se înşelase! Şi s-a apucat să orânduiască altfel dregătoriile şi să schimbe dregătorii. Iar ei, nemulţumiţi, au hotărât să-l piardă. Aşa că slugile lor îl pândeau când ieşea din palat, îl atrăgeau prin fundături, se apucau să-l ologească scoţându-i paiele din mâini şi din picioare, sau să-i şteargă gura, ori ochii, ori să-i smulgă din cap vârfurile creierului lui cel fără de pereche. Sigur, n-au izbândit niciodată să ducă la bun sfârşit treburile astea murdare. Întotdeauna a avut noroc, l-au salvat orăşenii. Dar el a fost foarte mâhnit, şi a-nceput să se gândească că vrăjitorul nu-i dăduse cel mai bun creier…

- Ca să vezi! a pufnit Oz, cu arţag. Câtă nerecunoştinţă! Am pus tărâţe excelente, amestecate cu aspirină pisată, cuie calitatea întâi, ace inoxidabile…

M-am uitat urât la el, pe urmă le-am făcut un semn discret maimuţelor care îl purtau, alea s-au prefăcut că-l scapă, el s-a strâmbat la mine lovindu-şi obrazul cu arătătorul, eu am ridicat din umeri, iar căpetenia şi-a continuat povestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Va urma – îndată ce soseşte duzina următoare

Citiţi aici episoadele precedente – iar aici numai Întoarcerea Vrăjitorului

Cuvintele impuse: vechituri, nevoie, caine, solara, prelinsa, zoaie, aspirina, fetid, salturi, abandonare, septembrie, placid

Au apelat la aceeaşi duzină de cuvinte:  Tiberiu, Redsky, psi, Cita, scorpio, rokssana, virusache, dagatha, Valentina, dictaturajustiţiei, BlueRiver