Întoarcerea Vrăjitorului – 3 (poveste cu 12 cuvinte impuse inclusă în al douăzeci şi optulea episod din elucubraţia cu 12 zombi)

Când nu mă mai despărţeau decât vreo cinci metri de cărarea galbenă şi viaţa mea părea să nu mai atârne nici măcar de-un fir de păr, cea mai mare dintre maimuţe s-a repezit şi m-a prins în braţe – pentru a mă reaşeza, cu mare grijă şi deosebită delicateţe, pe propriile mele picioare.
– Să ne fie cu iertare, stăpâne, mi-a spus, dar ne-am jurat că îi vom face asta nemernicului care-a găsit boneta noastră şi-a pus stăpânire pe ea, în loc s-o predea la Biroul Central de Obiecte Pierdute din Oraşul Smaragdelor!
Nu i-am răspuns. Eram prea speriat ca să pot vorbi. Iar când am simţit că-mi revenise graiul m-am năpustit la Oz şi l-am înşfăcat de guler, mârâindu-i la ureche:

– O s-o aflu şi-o s-o înţeleg la timpul potrivit, ai? Uite că tocmai am înţeles-o – fără să-ţi mai cer vreun indiciu! M-ai pus pe mine să le chem fiindcă ştiai de jurământul lor, moşule, nu-i aşa?
– Mda, a recunoscut, cu jumătate de glas. Aveam nişte bănuieli… Ţi-am spus că meditaţiile alea mi-au priit, am avut, pe lângă o serie de vise, unul mai senzual şi mai lasciv decât altul, câteva momente de clarviziune…
– Ei, dar eu îl ştiu pe ghiujul ăsta! a strigat maimuţica pipernicită, arătându-l pe Oz, de care s-a şi apropiat cu un pas.
– Îl ştii pe naiba! s-a supărat maimuţa cea mare, care părea să fie căpetenia cetei. Eu îl ştiu. E Oz ăl mare şi cumplit, care nu ne-a zburătăcit – fiindcă făcea doar vrăji de două parale – când vrăjitoarea cea pocită, de la Apus, ne-a cerut să-l scoatem din ţara ei! Da’ tu nici nu te născuseşi pe vremea aia…
– Îl ştiu! nu s-a lăsat aia mică. Când soră-mea Zyky a fugit cu boneta in pustiu, aşa, ca să nu mi-o dea şi mie, i-am luat urma, am prins-o, ne-am bătut pe bonetă – şi am scăpat-o. Dar n-a ajuns jos. S-a oprit într-un coş maaare, care atârna de un balon şi mai maaare. Şi ghiujul era in coş, şi a aruncat în noi cu nişte pietre…
– Balast, mi-a şoptit Oz. Te descotoroseşti de el atunci când vrei să te înalţi…
– …şi balonul s-a ridicat mai sus de noi! Prea sus şi prea repede, şi n-am putut să-l prindem! a încheiat maimuţica.
– Vasăzică aşa s-a pierdut boneta pe care ne-o înapoiase Glenda cea bună! s-a dumirit căpetenia. V-aţi încăierat pentru ea! Pesemne voiaţi să v-o puneţi pe capetele alea seci, ca să folosească şi ele la ceva! Meritaţi o chelfăneală!
Mi-am dres glasul şi m-am amestecat în vorbă:
– Le chelfăneşti mai târziu! Acum sunteţi aici ca să-mi îndepliniţi o dorinţă!
– Desigur, desigur! a încuviinţat căpetenia. Totuşi, stăpâne, a adăugat, după o ezitare, fie-mi iertată întrebarea, dar cum a ajuns blestemăţia de bonetă în stăpânirea domniei tale?
– Era de serviciu la Biroul Central de Obiecte Pierdute când am predat-o, a spus Oz, surâzând cu nevinovăţie. Şi, fiindcă e un funcţionar foaaarte corupt, şi-a însuşit-o, a fugit cu ea şi cu o serie de obiecte de artă, din fildeş şi lemn de cedru!
Am rămas cu gura căscată. Moşul le minţea, nu jucărie!
Dar nu m-am ostenit să-l contrazic, deşi mi-a fost teamă că născocirea cu obiectele de artă era un soi de mesaj menit să rămână în memoria maimuţelor în cine ştie ce alte scopuri dubioase. M-am gândit că, pe moment, o ceartă cu el nu mi-ar fi fost de niciun folos…
– Să revenim la dorinţă, am zis, hotărât. Vrem s-ajungem în Oraşul Smaragdelor. Amândoi! Acum!
Pe urmă m-am aplecat ca să-i pot şopti lui Oz, răspicat, la ureche:
– Pentru binele tău, sper să fie oglinzi în oraşul ăla! Şi aspirină! Plus fete mari, care să scuipe peste ea! Că, dacă nu faci nici o oglindă să funcţioneze ca a străbunicii, zău că nu-ţi garantez integritatea corporală!
– Te ajut, a promis, întărindu-şi spusele cu o bâţâială – fără doar şi poate necontrolată – a capului, în timp ce ne instalam pe câte un scăunel încropit din labele a două maimuţe. Dacă mă ajuţi şi tu să-mi recapăt tronul, a precizat, după ce maimuţele lui s-au îndepărtat cu mai bine de o lungime de braţ de ale mele.
– Vezi să nu! a chicotit maimuţica pipernicită. A trecut un cincinal de când Oraşul Smaragdelor e capitala republicii noastre parlamentare, care se numeşte Ţaroz. Vine de la Ţara lui Oz. E una din cele mai inspirate găselniţe ale lui Sperie-Ciori-Întâiul – de pe vremea când nu se hotărâse să renunţe la creier…
– Cincinal?! m-am strâmbat, scandalizat.
– Intervalul dintre două alegeri generale, mi-a explicat căpetenia. Acum suntem în plină campanie electorală…
– Sperie Ciori a renunţat la creier?! a ţipat Oz, indignat. Nu se poate! Nu pot să cred! Meditaţiile nu m-au ajutat să întrevăd una ca asta…
Am dat din cap, plin de înţelegere – şi de compasiune, fiindcă Oz al meu avea din nou ochii ăia de câine bătut…
– Nu ştiu ce-s meditaţiile, a zis căpetenia, dar ştiu sigur, aşa cum o ştie toată suflarea, că Înălţimea Sa Sperie-Ciori-Întâiul şi-a aruncat creierul cât colo. Dar s-a hotărât cam târziu, opoziţia era prea întărâtată, tot au mai fost două atentate, şi tot a trebuit să abdice…
– Ce faceee?!
Uimit la culme, bătrânul Oz a sărit literalmente în sus. După care a pornit-o în jos, în cădere liberă, trecând razant pe lângă cele două maimuţe care-l purtaseră. Iar ele, luate prin surprindere, n-au fost în stare decât să-l urmărească cu privirea. Oz însuşi a realizat târziu ce i se întâmpla, dar am ştiut că totuşi a făcut-o, fiindc-a început să zbiere ca din gură de kalidah. Nu de alta, dar, chiar sub el, nu numai pe cărarea galbenă, ci şi pe marginile sale, era răsfirată o întreagă haită de astfel de dihănii. Să fi tot fost vreo douăzeci, şi toate îşi săltaseră pe doar două labe trupurile masive şi greoaie, de urşi uriaşi, şi-şi înălţau, către cer şi către Oz deopotrivă, boturile de tigru, larg căscate, parcă anume pentru a-şi etala colţii albi, lungi, ascuţiţi – şi fără nici o carie! Chiar m-am întrebat ce pastă de dinţi or fi folosit.
Dar n-am avut timp să fac nici o supoziţie, fiindcă pipernicita m-a tras de mânecă.
– Stăpâne! Stăpâne! Ce fac, îl prind pe pezevenghiul ăla bătrân??
Am ezitat o clipă. Oz era o creatură parşivă şi minciuna părea să aibă o rădăcină în mintea lui sucită şi alta în sufletul lui fără doar şi poate întunecat la culoare… Puteam spune, pe bună dreptate, că mă răpise, mă sechestrase în lumea lui bizară, susţinuse că eu eram cel care îşi însuşise, ilegal, boneta maimuţelor, mă făcuse să fiu pedepsit, pe nedrept, cu o spaimă soră cu moartea…
Ei, spaima aia tocmai o trăgea şi el… Şi merita s-o tragă. Poate că merita chiar şi să sfârşească în stomacurile kalidahilor, să fie digerat şi eliminat, sub o formă urât mirositoare – deşi ar fi fost păcat să pângărească astfel pământul reavăn!

Va urma – îndată ce soseşte duzina următoare

Citiţi aici episoadele precedente – iar aici numai Întoarcerea Vrăjitorului

Cuvintele impuse: fir, urma, indiciu, mesaj, culoare, pas, fildes, radacina, cedru, reavan, senzual, lasciv

Au apelat la aceeaşi duzină de cuvinte: virusverbalis, TiberiuOrăşanu, Redsky, psi, Carmen, scorpio, rokssana, Sara, Valentina, dictaturajustiţiei, dagatha