Întoarcerea Vrăjitorului – 2 (poveste cu 12 cuvinte impuse înclusă în al douăzeci şi şaptelea episod din elucubraţia cu 12 zombi)

Am vrut să protestez, adică să-l înjur birjăreşte, dar vârful limbii părea să mi se fi lipit de cerul gurii, şi n-am reuşit să scot decât nişte sunete nearticulate, care mi s-au părut extrem de bizare.

- Nu-ţi face griji, mi-a spus el, pe un ton ce se voia liniştitor, fluturându-şi încă o dată mâna.

Şi, la marginea drumului, a apărut un cort. Aşa, ca picat din văzduh!

- Când eşti beat, trebuie să dormi!

Am reuşit să-i aprob spusele cu o înclinare a capului. Iar el m-a ajutat să intru în cort şi să mă întind pe o saltea moale. Deh, nu era o nălucire tocmai neplăcută! Totuşi, înainte de a adormi, mi-am jurat că n-am să mă mai îmbăt niciodată.

: : :

Mai întâi am tras în piept aerul neobişnuit de înmiresmat, pe urmă am auzit larma unor ciripituri vesele, şi, când, în sfârşit, m-am îndurat să-mi salt pleoapele, am zărit, în locul tavanului împestriţat de rămăşiţele pământeşti ale ţânţarilor pe care îi ucisesem cu sânge rece, pânza albastră a unui cort.

M-am frecat la ochi, mi-am pipăit patul, care s-a dovedit a fi o saltea pneumatică, m-am ridicat în capul oaselor, am văzut culcuşul gol de alături şi m-am întrebat dacă nu cumva, întorcându-se la mine, Raluca mă găsise beat cleampă şi mă făcuse să fiu de acord cu o ieşire la iarbă verde…

Chiar atunci, două mâini zbârcite şi cam păroase au răsfrânt unul din pereţii cortului, făcând se ivească un individ mărunţel, a cărui mutră bătrânicioasă şi cheală zău că o mai văzusem, şi, în spatele lui, o alee de cărămizi galbene, care, la rândul ei, mi se părea cunoscută.

  – Bună dimineaţa! mi s-a adresat moşul, zâmbind cu gura până la urechi. Şi bine-ai venit în ţara lui Oz!

Oz! Cuvântul ăsta mi-a limpezit gândurile şi, ca prin farmec, mi-am adus aminte totul: pălinca, ozgogoriţa bătrânului Oz Smărăgdescu, tărăşenia cu oglinda mea veche, cortul căzut din cer…

- Să-mi trag basca! am exclamat. Adică, moşule, a fost doar… strania realitate?! N-am visat? Sau – dă Doamne! – visez în continuare?

- Ce vis, ce moş! s-a supărat Smărăgdescu. Sunt Oz cel Mare şi Cumplit, a adăugat, numai că vocea părea să-i vină de undeva, din spatele meu. Şi suntem în drum spre Oraşul meu de Smaragd!
Mi-am ars una peste frunte.

- Vrăjitorul din Oz! Adică sunt treaz – şi am nimerit într-o poveste? Fugi de-aci! Nu se poate!!! Sau poate-ţi baţi joc de mine!

Am înjurat, m-am repezit afară din cort – aproape doborându-l pe Oz, am pipăit caldarâmul, am băgat capul în apa rece a unui pârâu, am lăsat o viespe să mă înţepe…

- Lasă prostiile, mi-a strigat el. Nu visezi. Şi nu e poveste. Am citit şi eu ce-a scris Baum ăla. Nu ştiu cum le-a aflat pe toate – unele nu le ştiam nici eu. Bag mâna-n foc că i le-a spus Dorothea, puştoaica aia dată dracului, care m-a scăpat de două cotoroanţe! Dar nici el n-a avut habar că-n nacela mea au picat pantofii de argint şi boneta de aur – noroc chior, domnule dragă! – şi că afurisitul de balon m-a dus – ghinionul dracului! – în alt loc şi-n alt timp. Da’ ce loc, România asta a voastră! Unul pe care, într-un fel, îl iubesc – plin de şarlatani mult mai mari decât mine! Şi ce vremuri interesante! Într-ale lui Ceaşcă am fost ventriloc la Circul de Stat, am făcut câteva turnee în Vest, am dosit nişte valută…  Pe urmă, când s-a schimbat calimera, am fost ziarist la nişte jurnale obscure, din provincie, am scris SF sub mai multe pseudonime, am practicat yoga, prin corespondenţă – şi asta chiar mi-a priit, meditaţiile făcute cu boneta maimuţelor pe cap şi cu pantofii Dorotheii în mâini m-au ajutat să absorb nişte energii, ba chiar să le şi controlez, să capăt oarece putere… Am început să mă simt vrăjitor, nu impostor. Şi am hotărât să fac ce-oi face ca să mă întorc aici, unde e locul vrăjitorilor. Aseară m-a chemat oglinda ta, nu ţi-am sunat la uşă din întâmplare. Iar când ţi-am trecut pragul am şovăit ca să am răgaz s-o adulmec, ca să rezonez cu fluidele cosmice pe care le reflecta ea, pe o rază de…

L-am ascultat răbdător şi resemnat. La ce era să mă agit? Dacă visam, aveam să mă şi trezesc. Dacă nu, ei bine, trăiam o experienţă absolut inedită!

Totuşi, ultimele lui fraze aveau ceva care nu se potrivea cu istorisirea lui Baum, aşa că l-am întrerupt:

- Moşule, nu amesteca marfa cu ambalajul! Rămâi la poveste!

M-a privit ofensat. Apoi şi-a luat traista, a scos din ea boneta aurie pe care mi-o oferise drept bonus şi mi‑a pus-o în braţe.

- Vrei poveste? Atunci cheamă maimuţele alea! Suntem în ţinutul altinezilor – altfel cortul nu mi-ar fi ieşit albastru. Şi n-am chef să-mi tocesc pantofii pe cărarea asta! Ca să nu mai spun că nu-mi place nici culoarea asta ei – parc-ar fi mânjită cu gălbenuş…  Mă bagă-n boală, sunt alergic la gălbe…

- Mă dezamăgeşti, l-am întrerupt, nu fără răutate. Ce maimuţe?! Fă o vrajă. Mai flutură-ţi mâna, ca aseară, şi fă rost de un elicopter. Sau de un avion – n-am preferinţe. Ce naiba, n-ai învăţat nimic din mileniul III?… Ca să nu mai spun că ar fi frumos din partea ta să faci s-apară oglinda, fiindcă eu nu vreau să merg în oraşul ăla al tău, ci la mine acasă!

- Tu mă dezamăgeşti, mi-a întors-o. Maşinăriile n-au ce căuta în lumea asta. Ca să nu mai spun că…

- Ce?

- Că nu mai pot ce-am putut aseară, a mărturisit, cu jumătate de gură. Era din cauză că băusem pălincă – şi mi se umeziseră palmele de ozgogoriţă. Şi, dacă pălinca am luat-o – aici a arătat spre traista pântecoasă – ozgogoriţă nu mai am. O să mai prepar – dac-o să pot face rost de toate ingredientele… a adăugat, cu un aer meditativ…

- Ce ingrediente? am întrebat, gândindu-mă la tot felul de bazaconii şi simţind o arsură-n stomac, semn că îngrijorarea se străduia cu sârg să mă ia în stăpânire.

- Păi, a mormăit el, printre altele, vreo doi pumni de mălai, o inimă de cioară, o mustaţă neagră de pisică, o aspirină dizolvată-n scuipat de fată mare…

Nici ambiguul „printre altele”, nici ultimele două articole n-au avut darul să mă liniştească… Aspirină într-o poveste cu vrăjitori?! Cât despre fata mare…, cine ştie, poate-o asemenea raritate se găsea mai degrabă într-o poveste…

- Hai, m-a zorit el, ca şi cum falca mea căzută i-ar fi dat curaj. Nu mai trage de timp,  apucă-te să citeşti instrucţiunile de întrebuinţare din interiorul bonetei, puneţi-o pe cap şi…. O să fie bine, îţi promit!

L-am privit – din ce în ce mai bănuitor.

- De ce eu şi nu tu?

A ridicat din umeri.

- Nu pot să-ţi spun acum. O s-o afli – şi-o s-o înţelegi – la timpul potrivit.

M-am încruntat. Nu numai fiindcă răspunsul lui era nesatisfăcător, ci şi fiindcă tocmai îmi amintisem de prima lui fluturare de mână din seara precedentă.

- Atunci poate-mi poţi spune de ce-ai făcut oglinda mea să dispară?

A zâmbit, încurcat şi rugător, ca un delicvent minor aflat la prima abatere.

- Am vrut să-mi testez puterile…

- Hm! Şi de ce dracu’ nu mi-ai făcut vânt, înapoi, în dormitorul meu, înainte de testul ăsta?

- O, e simplu! mi-a răspuns, fără să şovăie. În primul rând, pentru că eşti cireaşa de tort, adică sper să fii – să fii prietenul de care am nevoie… Şi în al doilea – eşti prea greu. Depăşeşti capacităţile mele telekinezice, pricepi?

Pricepeam. Şi mă înduioşa privirea de câine bătut pe care şi-o tot muta de la bonetă la capul meu şi de la capul meu la bonetă.

Întotdeauna mi-a fost milă de câini. Poate că şi de-asta am citit – şi m-am străduit să memorez cele scrise pe căptuşeala bonetei. Cert e că principalul motiv a fost curiozitatea. Ca orice om normal, nu mai văzusem niciodată maimuţe înaripate!

 - Ep-pe, pep-pe, tak-ke! am spus, stând pe piciorul stâng.

Apoi, stând pe dreptul:

- Hil-lo, hol-lo, hel-lo!

Şi am încheiat sprijinindu-mă din nou pe ambele picioare.

- Ziz-zi, zuz-zi, zik!

Cred că arătam tare caraghios, fiindcă Oz părea să facă eforturi supraomeneşti ca să-şi înăbuşe râsul.

Dar veselia i-a pierit imediat ce-au apărut maimuţele – înfiorătoare, mai ales când îşi întindeau aripile alea imense, negre, membranoase. S-a făcut şi mai mititel decât era şi s-a tras aproape de intrarea cortului, pe care părea să-l confunde cu un adăpost inexpugnabil.

- Ăsta ne-a chemat, şefule! a ţipat o maimuţică pipernicită, apropiindu-se de mine ţopăind – după care şi-a suflecat buza de jos, dezvelindu-şi dinţii şi mai bine de jumătate din gingie.

Tocmai mă-ntrebam dacă era vorba de-un zâmbet prietenos şi dacă era cazul să-i adresez şi eu unul, când ea m-a înhăţat de subţiori şi s-a înălţat cu mine în văzduh – performanţă de care n-aş fi crezut-o în stare!

N-aş fi crezut nici c-o să-mi dea drumul de la o-nălţime de cincizeci de metri! Dar a făcut-o şi, în timp ce băteam disperat aerul, spasmodic şi zadarnic, cu mâinile şi picioarele deopotrivă, l-am blagoslovit pe Oz, urlând cu spume la gură, cu toate înjurăturile (de mamă, tată, fraţi, bunici…) care mi-au trecut fulgerător prin minte.

Va urma – îndată ce soseşte duzina următoare

Citiţi aici episoadele precedente – iar aici numai Întoarcerea Vrăjitorului

Cuvintele impuse: iubesc, cioara, malai, traista, aspirina, cireasa, galbenus, vraja, neagra, aurie, boala, arsura

Au apelat la aceeaşi duzină de cuvinte: virusverbalis, psipsina, sara, tiberiu, redsky, BlueRiver, rokssana, pisicaru, dictaturajustiţiei, dagatha, scorpio, Valentina